Au toamnele ceva special în mirosul şi cromatica lor…

10458011_324748117682433_5550108098358953886_nRugile necontenite ale copacilor în bătaia vântului şi ploile mocăneşti prevestitoare de zăpezi ne îndrumă spre retrospective asupra unor toamne mai tinere şi mai vesele.

Într-o astfel de toamnă, am părăsit frumosul Braşov cu celebra lui „Casina română” şi am plonjat tânăr şi imberb în vâltorile trecute şi viitoare al Şcolii de literatură „Mihai Eminescu” din Bucureşti.

Cu sinceritatea nealterată şi puritatea celor optsprezece ani îmi făcusem din visuri – guvern şi din felul de a fi – patrie căreia îi slujeam fără preget.

Cu rubaşca mea ciudată şi balalaica pe post de armă m-am încrezut în viitor, în felul în care şcoala avea să mă îndrume.

Mi-am atras prietenii deosebite, fiind din fire mucalit. Ăsta-i darul moldovenilor mici la stat, dar mari la sfat!

Primul s-a apropiat de mine Atanasie Toma, tânăr fin, diplomat. Mi-a atras atenţia prin vorbire că nu ştiu cum făcea, dar graseia toate cuvintele. Ulterior mi-a destăinuit că este tributul plătit unei trăsături de familie  şi a faptului că a avut profesor de franceză personal. Şi mi-a prezentat Atanasie „pe cea mai frumoasă şi talentată poetă”, cu o degajare de a vorbi de parcă era de când lumea în Şcoala de Literatură. Era Ioana Zanfir, viitoare Toma, viitor redactor la Radio România. În grupul acela de fete o remarcasem pe Doina Sălăjan şi pe Mihaela Monoranu (moldoveancă de lângă Suceava). Ei bine, fetele acestea mă răsfăţau şi mă chemau in dormitorul lor în scopuri culturale, vezi bine, să le cânt la balalaică muzica din filmele ruseşti în vogă.

Dacă filmele ruseşti urmau cu toatele acelaşi calapod regizoral, ei bine, muzica era cu totul deosebita.

Şi discutam despre astea ore în şir, zile la rând chiar, cu un brăilean deştept, un expert în muzică clasică şi în estetică muzicală, nimeni altul decât regretatul Dumitru Carabăţ.

Respectul pentru valoare m-a apropiat de teoriile inteligente ale lui Lucian Raicu şi de talentul nebănuit în versificaţie al lui Ion Gheorghe care a reuşit să scrie un roman în versuri, lucruri extrem de rar, dacă nu  cumva ,unic. Cu Ion Gheorghe am călătorit mult pentru documentare şi în incursiunile noastre am descoperit locul ancestral, paradisul sufletelor noastre de copii – un câmp cu pepeni nepăzit, de unde n-am mai vrut să plecăm. Nu ne trebuia nimic altceva şi prietenii ne dăduseră dispăruţi o zi întreagă. Când am apărut, într-un sfârşit, eram plin de inspiraţie şi puteam dintr-o suflare să scriu epigrame ca aceasta: „Pierzând bucuria şi zelul,/ Beţiei îi ţinem ison!/ Noi bem cu sifon tulburelul,/

Dar Tulbure, fără sifon! Maestrul, caracter puternic, nu s-a supărat, ba chiar a fost de acord să iau premiul întâi pentru epigramă.

fotografie-de-grup

Şcoala funcţiona sub patronajul preşedintelui M.A.N., scriitorul Mihail Sadoveanu. Şi cum maestrul nu prea apărea prin şcoală, la sfatul lui Hristache Lungu, „Gogol” al nostru, cum ne plăcea să-i spunem şi concetăţean cu mine aici în Focşani, am sunat-o pe doamna Profira, fiica lui Mihail Sadoveanu, şi am rugat-o să-i spună maestrului să mai dea din când în când pe la şcoală, să-şi vadă studenţii. Şi chiar a apărut în zilele următoare, că telefonul a avut mare efect. Forfotă mare printre studenţii emoţionaţi. Mă întreabă bădia Nicu Labiş: „Măi Michiduţă, l-ai cunoscut pe maestru?”. Iar eu, imitând foarte bine vocea lui Sadoveanu, zic: „Eu nu l-am cunoscut, dar tare mi-ar plăcea să mă cunoască dânsul pe mine!”. Colegii au izbucnit în râs pentru că Mihail Sadoveanu era chiar în spatele meu şi mi-a cerut să-l imit din nou, dacă tot o făceam aşa de bine. Şi n-am găsit nimic mai potrivit decât un pasaj din „Iapa lui Vodă”… „Apăi, dacă nu vă e cu supărare, boier dumneavoastră, iapa-i peste drum şi poate fi sărutată în locul cu pricina…”. Maestrul a râs în hohote, trecând cu vederea că din toată opera domniei sale am găsit tocmai acest pasaj şi a recunoscut că vocea mea era mai mult a lui. În sinea mea, îmi doream ca talentul şi salariul lui să fie mai mult ale mele.

Fiindcă veselia era aceea care lumina întunericul serilor de după greţoasele lecţii de marxism-leninism ale directorului Moise Aldan, mucalitul din mine a pus la cale o şotie nevinovată cu acceptul lui Eugen Labiş, tatăl poetului. În seara cu pricina, el venise din Mălini. Am stat noi ce am stat la o vorbă moldovenească tot aşteptându-l pe Nae. Şi tot vorbind, am dat iama prin merinde. Tatăl lui Niculae, obosit de drum şi aşteptare, s-a dus  la culcare.Tomozei i-a incalţat ghetele şi s-a băgat uşurel în acelaşi  pat, trăgând peste el aşternutul. Ghetele obosite atarnau la un capăt de pat , iar pe pernă se odihnea fruntea lui Eugen Labiş. Din uşă, dacă priveai, părea că un om obosit, ciudat de lung, sforăie de saltă pernele şi pe deasupra, doarme şi încălţat în patul lui Labiş. Acesta era efectul scontat, iar eu şi cu Niculae Stoian pufneam de râs, gândindu-ne ce faţă ruşinată o să facă bădia Niculae. Întârziase zdravăn la o spumoasă întâlnire bucureşteană cu binefacerile toamnei şi uitase binişor cât e ceasul, care se mutase şi dânsul peste drum de miezul nopţii.

Numai ce apare bădia, entuziast şi ameţit, că am sărit eu cu Stoian: „Văleu, bădie, o făcuşi lată! Să ştii că ăla care doarme încălţat e taică-tău în persoană, te-a aşteptat o grămadă şi s-a culcat foarte furios.”.

„Păi… tata nu se culcă încălţat, măi!”

„Iaca, acu a făcut-o şi te-a dat de ruşine!”

„Da` io nu cred că-i tata în persoană…” Obrajii şi urechile i se înroşiseră, semn că în sufletul lui apăruse îndoiala şi ruşinea de a nu-l dezamăgi pe părintele lui. Ruşinea e lucru nobil şi în zilele acestea a cam dispărut. Nici una, nici două, smulse aşternutul de pe pat, zgâlţâind pe cel ce dormea cu un reproş dulce: „Ce-ţi veni, măi tată, să baţi atâta drum?!…” Şi încremeni, dând de Tomozei, umflat de atâta râs, cu ghetele lui Eugen Labiş în picioare.

„Măi Tom, măi Tom, dă-te jos, măi, din pat, că-s rupt de somn şi vreau să dorm şi dimineaţa avem şi examinare…”

Şi, fără să facă mare caz, fără să ne certe, fără să se supere că-i mâncaserăm merindele aduse de părintele ce dormea dus, se aşternu la somn. Acesta era Labiş. Ne simţeam ruşinaţi şi ne pierise hazul.

Deşi îmi apreciam profesorii, în special pe domnul profesor Oană, de română, şi pe frumoasa doamnă de rusă Galina Maievski, pentru mine au contat mai puţin cursurile şcolii de literatură şi mai mult practica la revista „Urzica” pentru care fusesem recomandat. Apreciam mai mult relaţiile intercolegiale din şcoală unde se crease o comuniune literară atât de puternică, bazată pe prietenie şi încredere. Parcă un trup comun, nevăzut, îşi refăcuse structurile adunând din diverse colţuri ale ţării caractere, vârste şi educaţii diferite ca pe atomii unui singur element. Ne era bine împreună. Se spune că sătulul de bine e fericit. Ei bine, eu nu cred că e! Fericirea comună ar lichida fericirea egoistă, ar evita nebunia îndestulării unuia şi a flămânzirii altora. Rămân la părerea mea: teoretic, toţi dorim binele comun, echivalenţa, reciprocitatea. E rău, că puţinii, câţi dorim cu adevărat, murim pe parcurs, de multe ori, victime ale însuşirilor noastre morale şi materiale, ori a scăderii dorinţei de bine comun.

Este, cred, amprenta destinului lui Labiş, destin care ne-a marcat pe toţi colegii lui cu epitetul „Generaţia Labiş”. Era de departe liderul acestei comunităţi literare, descendent din Ion Creangă, crescut după precepte creştineşti în familia învăţătorului Eugen Labiş. Atâta generozitate ca la Nicolae nu văzusem nicăieri de la Iisus încoace. Hotărât să trăiască intens, a întins aripile sale tuturor celor ce au trăit alături de el visul incandescent al anilor de Şcoală literară şi nu numai.

Le-a dat tuturor o pană din aripile lui de albatros. Unii au transformat-o în baghetă sau microfon, alţii au pus-o la icoană sau au purtat-o ca breloc, mulţi au scris cu ea sau au încercat să zboare aşa cum am făcut eu acum, spre a vă aminti un chip de o construcţie umană incontestabilă, sufletul pur al unei ferigi de pădure moldovenească strivită impasibil sub roţile unui tramvai bucureştean”.

Aurel Stanciu Milcovin, 9 oct. 2016

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *