De rupi din codru-o rămurea…

Cuvintele sunt prisos în fața unor asemenea imagini. Nu vreau să ajung în ipostaza unei bocitoare, dar mă răvășesc sentimente contradictorii când văd, cu lacrimi în ochi, cum o zonă plină de splendoare devine, de la o zi la alta, front de lucru din rațiuni care mă depășesc. Ori poate nu înțeleg tot mecanismul acesta al progresului…. sau cum naiba s-o mai numi, dar ceea ce pare o igienizare a pădurii, grav afectată de intemperiile din ultima perioadă, devine mai degrabă o acțiune a suprimării ei.

Ori mă înșel eu, dar Măgura începe să arate mai rău decât după pârjolul unui război. Mareșale August von Mackensen, tu știi ceva? Declarată arie de protecție specială avifaunistică (corespunzătoare categoriei a IV-a IUCN) prin Hotărârea de Guvern Nr.1284 din 24 octombrie 2007 (privind declararea ariilor de protecție specială avifaunistică, ca parte integrantă a rețelei ecologice europene Natura 2000 în România), ceea ce mi-a fost dat să văd până la cota 1001 nu aduce deloc a arie care să-ți încânte privirea, să-ți ozoneze plămânii.

Pare mai degrabă curtea unei fabrici de cherestea unde turiștii sau, mai bine zis, doritorii de peisaj și de aer curat au fost înlocuiți de niște indivizi cu priviri ciudate, care mișună mai mult pe înserat cu diverse camionete, mai mari sau mai mici. La tot pasul vezi numai bușteni din lemn de esență, numai buni de cărat și duși…. Dumnezeu știe unde. Drumul către Tarnița și cota 1001, prezentat cu pompă inclusiv pe un site având girul CJ Vrancea, este însoțit acum de alte poteci, mult afundate în ceea ce cândva era pădure.

Pe unde am străbătut traseul, nu am văzut altă „faună” decât niște indivizi care scrutau autovehiculul cu care mă deplasam, cu siguranță rostind un „Ăsta ce-o căuta pe aici?”. De foarte multe ori am evitat să mă arăt cu camera video tocmai ca să nu stârnesc „haita” de curioși. Ziua nu prea vezi mișcare pe potecile care au împânzit Măgura. Însă de cum se lasă seara începe și animația. Numai la coborâre am numărat vreo 4 mașini care, probabil, transportau „doritori” spre recreere și popas. Pe altul îl lăsase de tot instalația electrică și urca cu un tractoraș către Tarnița, împreună cu alți 3-4 „credincioși” aflați într-o benă, ghidați de evlavie și frică de Dumnezeu.

Drumul forestier e din ce mai greu de parcurs. Ceea ce am surprins în imagini mi-a fost permis datorită puținelor porțiuni unde drumul este tasat, așa cum era odinioară. Însă, pe măsură ce urci, îți vine să plângi de mila mașinii iar dacă nu ai ceva îndemânare în șofat și cauciucuri bune, mai degrabă te lași păgubaș. Mi s-ar părea un  gest de bun simț ca pe indicatorul din Bolotești cu Mănăstirea Tarnița să se precizeze și gradul de dificultate pentru a ajunge pentru că realitatea din teren contrazice înscrisul atât de ademenitor din site (http://www.podgoriivrancene.ro/magura-odobesti/). Citez: „Urcarea spre Măgura Odobești se face pe un drum forestier prin comuna Bolotești. Drumul începe din marginea satului, trece peste un islaz înveselit de flori și viță de vie. Când intri în pădure, fâșia de pământ bătătorit devine un labirint care te poartă, până să atingi latitudinea maximă, pe lângă Mănăstirea Adormirea Maicii Domnului – mănăstire pe stil vechi și Mănăstirea Tarnița.”.

Stau și mă întreb: ce lăsăm generațiilor viitoare? Am avut ocazia să urc pe Măgura, pentru prima dată, în 2002 și am rămas fascinat de acele locuri. Acum, în 2017, sunt îngrozit… Natura ne pedepsește ca o mamă severă dar corectă pentru toate năzbâtiile noastre. Ne dă semne, ne răscolește gospodăriile, ne și ia pe unii dintre noi…. Chiar nu învățăm nimic?

Video și text: Silviu Stanciu

 

„Măgură, adio dar rămân cu tine…”

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *