Gară pentru noi – un proiect al renașterii unei clădiri – simbol pentru Odobești

Casa de Cultură „Constantin C. Giurescu” din Odobești a găzduit luni, 14 octombrie 2019, de la ora 12, un eveniment cultural denumit generic „Gară pentru noi”, un demers prin care se încearcă aducerea în atenția contemporanilor o instituție  și un om. Este vorba de Gara din Odobești, cu calea ferată de pe Valea Putnei, și publicistul Aurel Stanciu-Milcovin. Gara din Odobești este (mai degrabă a fost) instituția care a introdus Odobeștii în economia românească la sfârșitul secolului al XIX-lea, racordând Podgoria la rețeaua de căi ferate.

La eveniment, organizat de directorul Casei de Cultură, Romeo-Valentin Muscă, având sprijinul Primăriei Odobești, în parteneriat cu Liceul de Agricultură și Industrie Alimentară și Liceul Teoretic „Duiliu Zamfirescu” din localitate, a fost invitat publicistul Radu Borcea, care a delectat asistența cu istorioare despre activitatea lui Aurel Stanciu, cei doi fiind colegi la Ziarul „Milcovul” din Focșani și prieteni apropiați.

Atât istoria gării cât și compoziția „Trenului de la Odobești” au fost prezentate sub forma unui film documentar, realizat de fiul jurnalistului, Silviu Stanciu, căruia i-a surâs șansa de a se întâlni în preziua realizării filmului cu Gheorghe Ostafie (foto), pensionar odobeștean, acar la Halta Burca și contemporan trenului mic, foarte amabil în a oferi informații prețioase despre activitatea sa și rețeaua feroviară din Vrancea. A onorat invitația de a fi prezent și la eveniment, cu aceeași disponibilitate a detalierii, mai ales pentru tinerii aflați în sală, despre istoria feroviară a Odobeștiului.

Printr-un documentar de colecție realizat în anii ʼ70 pentru Televiziunea Română, Aurel Stanciu-Milcovin a asociat pentru totdeauna numele său Gării și Orașului Odobești lăsându-ne, poate, cel mai emoționant documentar despre această localitate de poveste.

Unul din reportajele difuzate într-o zi de duminică de Televiziunea Română, în cadrul emisiunii „Viața satului”, realizată de inegalabilul Gheorghe Verman, începea astfel: „Vă mai amintiți de reportajele despre și cu trenul de la Odobești? Vă prezentăm imagini cu acest pitoresc mijloc de transport care, de mai multe ori pe zi sau chiar și pe noapte, coboară din inima Țării Vrancei, de la Vidra, stația Burca, la Odobești și retur. Nu știm dacă oamenii își potriveau ceasurile după mersul trenului de la Odobești, dar cert este că pentru unii dintre ei existența lor era strâns legată de cea a acestui trenuleț. Un tren cam alintat pentru că el are, așa cum alte trenuri nu au, un frumos cântec, cu un titlu pe cât de simplu, pe atât de pătrunzător, „Trenul vine de la Odobești. Numai că, de câtva timp, trenul nu mai vine pentru simplul motiv că nu mai există”.

În acea secvență, realizată în Odobeștii anilor 1979 – 1980, reporterul își exprima mirarea la imaginea pustie a gării, de obicei aici venind sau plecând trenuri, cu forfotă de oameni, bagaje… Impiegatul din acea vreme, Ilie Pătrașcu, a lămurit lucrurile, spunând că până prin anul 1976 gara era animată de cei care foloseau trenul de călători. Însă în urma desființării trenului de cale îngustă, care parcurgea 23 de kilometri până la Burca, totul s-a redus la transportul de mărfuri, în cuantum de aproximativ 22.000 de tone lunar. Nemaifiind tren de călători s-a redus și personalul de deservire. Edilul din acea vreme, Mihai Dumitru, își exprima amărăciunea că trenul de călători nu mai circula de pe data de 3 martie1977, deși era de mare folos locuitorilor din Odobești și din comunele limitrofe. Rezolva nu numai problema transportului de persoane dar și a mărfurilor, a produselor alimentare, a unui mare volum de lemn forestier, depozitat în Odobești. Prin desființarea trenului, transportul forestier a fost preluat de o întreprindere din Focșani, unitate care deținea camioane de mare tonaj. Rezultatul a fost creșterea costurilor, în ciuda cererilor de a se reveni la transportul feroviar, mult mai avantajos. Un transport pe zi cu trenul echivala cu 50 camioane, care consumau foarte mult combustibil în comparație cu cel necesar unei garnituri feroviare. Pe distanța Odobești – Burca se consumau aproximativ 1 tonă de cărbune, 5 kilograme de ulei mineral, 5 kilograme de motorină, 5 kilograme valvolină. După ce s-a renunțat la transportul feroviar, locomotivele, deși erau în stare bună de funcționare la acea dată, au devenit piese de muzeu,  înstrăinate fie pe la Tecuci, Galați sau Tg. Mureș. Vagoanele au avut și ele aceeași soartă,  fiind risipite prin țară sau dezmembrate. Tot în reportaj, un președinte de cooperativă din Vidra opina că localitatea, în perspectiva dobândirii statutului de oraș, avea nevoie de un flux sporit al transportului de marfă și călători, prezența trenului fiind mai mult decât necesară. Primarul comunei Bolotești, Ion Drăgan, se plângea că prin desființarea trenului, al cărui traseu parcurgea 15 kilometri prin comună, navetiștii erau siliți să apeleze la transportul rutier, în acei ani o mare problemă.

Dacă rațiunile de atunci, economice, nu au putut împiedica desființarea acestui tren,  poate acum oportunitatea afirmării și dezvoltării turismului din Vrancea să repună pe șine această „jucărie din povești”, astfel încât, „aducând și om, și dragoste”, trenul să revină de la Odobești.

Din aceste considerente Casa de Cultură a reluat, la Zilele Culturii Odobeștene, tema Gării, importanța salvării acestei clădiri simbol, de unde pleca, spre centrul orașului, Bulevardul Gării.

Jurnalistul Radu Borcea a schițat o scurtă biografie a lui Aurel Stanciu-Milcovin.  S-a născut la poalele Măgurei, în satul Găgești, într-o zi de sărbătoare, de Ovidenie, pe 21 noiembrie 1934.  Aparținând vremurilor când scriitorii erau tributari  bunului simț, stărilor extrem de sensibile în care domina noblețea scrisului, în compania unor opere de seamă,  Aurel a îndrăgit lectura și muzica, Dumnezeu dăruindu-l și cu înclinații muzicale.

Provenea dintr-o familie modestă, cu mulți frați și surori, însă a găsit resursele de a se dedica meșteșugului cuvântului, studiind și lecturând asiduu. De la vârsta de 8 ani se dedică scrisului și primelor sale încercări literare. Absolvă doi ani în unul singur, la Școala numărul 2 din Focșani, certificatul de absolvire a clasei a cincea obținându-l la trei luni după cel de clasa a patra. Încurajat și de mama sa adoptivă, Elena Cherecheș, tânărul Aurel și-a urmat destinul,  pe lângă școlile profesionale absolvite,  fiind nelipsit colaborator al unor publicații ale vremii. Este considerat cel mai tânăr redactor șef din țară, la nici 18 ani. A urmat celebra Școală de Literatură din București, unde a fost prieten cu regretatul poet Nicolae Labiș, pe amândoi legându-i o prietenie frumoasă și sinceră. A absolvit Facultatea de Ziaristică, iar în anii ce au urmat, Aurel Stanciu a colaborat cu numeroase publicații din țară. Alătură numelui său pseudonimul literar Milcovin, cu care rămâne în conștiința publică.  Talentul muzical-componistic i-a fost răsplătit prin difuzarea la Radioteleviziunea Română a unor melodii ce au prins la inimile vrâncenilor, printre care cea mai cunoscută este „Trenul vine de la Odobești”.

În lucrarea „Antologia scriitorilor vrânceni”, editată de profesorul Culiță Ioan Ușurelu, Aurel Stanciu mărturisea:

„La cei aproape nouă ani aveam deja, sub patronajul tatălui meu, o îndrumare meticuloasă, literar-muzicală, dovadă că prima mea creaţie era o parodie după Eminescu, „De ce nu-mi vii?”, consacrată ninsorilor abundente, sufocante, cu care s-a pomenit trenul mic de pe linia Odobeşti-Burca. […]

Vezi, viscole, sosesc, se duc,

Iar mătăluţă, tren năuc,

Între zăpezi vei rugini

Şi îmi explic de ce nu vii.

Şi nici măcar de Anul Nou

N-o să mai ieşi tu din depou

Şi o s-ajungi să te îmbeţi

La Vităneşti şi Cucuieţi…

Aveam aici, la depoul mic, locomotiva mea preferată, una cu seria „859” cu hornul scurt, ca o căciulă căzăcească şi foarte ascultătoare. Rareori sărea de pe linie. O iubeam pur şi simplu. N-am uitat-o. I-am copiat linia şi ritmul melodic chiar şi în ceea ce a devenit în ani „Trenul vine de la Odobeşti”.

Original și neconvențional, Aurel Stanciu Milcovin a găsit un mod inedit și plăcut de a arăta fragilitatea caracterelor noastre, de creatori, dar şi de mistuitori ai unor valori și tradiții, urmându-ne viața  pe întortocheatele șine ale destinului. A iubit viața și, prin umorul său, a știut să depășească multe cumpene, cu un optimism molipsitor.

Acum, când se împlinesc, pe 20 octombrie 2019, trei ani de la trecerea sa în lumea șoaptelor, ni-l imaginăm pe necontenitul îndrăgostit al frumuseților Vrancei venind

Dinspre Milcov, din podgorie

Ca o umbră iluzorie,

încheindu-și romanul vieții sale pământene cu următoarele cuvinte:

Toamna, când s-au dus cocoare,

S-a desprins din stolul mare,

Amăgit de soare, un cocor

S-a întors să mai sărute

Cuibul razelor pierdute

Umbrele tăcute care mor…

Autorul acestui articol prezintă celor implicați în organizarea evenimentului mulțumirile sale profunde.

(Silviu Stanciu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.