Inundaţiile de la Bogza şi Căiata, sub codul neputinţei şi al lacrimilor

P_20160824_074723

Nu e de breaking news. A fost, a trecut, gata, acum totul a revenit în matca sa. Un episod care tinde să devină rutină pentru orice aşezare, cu nişte oameni având frica lui Dumnezeu, dar cu neşansa de a se afla lângă albia unui pârâiaş.

Pe 24 august, ploile din ultimele ore, parcă într-o halucinantă risipă a apei, aveau să dezmorţească satele Căiata şi Bogza, aflate la câţiva kilometri de Dumbrăveni. M-am deplasat către aceste două aşezări negândindu-mă că voi ajunge să trec de baricada ecranului tv, la care vizionam, de atâtea ori, din confortul fotoliului, scenele dramatice din timpul inundaţiilor. Din telespectator am ajuns să simt direct cum suferinţa se împleteşte cu deznădejdea, frica cu speranţa. Apa, acest element atât de necesar vieţii, îşi arăta acum neîmblânzirea faţă de omul care se crede stăpân peste toate. Prin câte lucrări de amploare  nu ne-am dovedit iscusinţa, ţinând stavilă miliardelor tone de apă! Iar acum, după o ploaie care pare să nu mai ajute la nimic, totul părea să fie condamnat pierzaniei, cu oameni neputincioşi care priveau când la cer, când la pământ.

P_20160824_074655 P_20160824_074702 P_20160824_074708 P_20160824_074728 P_20160824_074734

Am străbătut cei câţiva kilometri de la Dumbrăveni către Căiata, pe o şosea unde alternau porţiunile uscate cu cele inundate. Din fuga maşinii nu poţi simţi fiorul fiecărui gospodar care nu ştie ce să salveze mai întâi: agoniseala de o viaţă, părinţii, copiii, propria viaţă. Însă la Bogza am înţeles mult mai bine toate aceste trăiri.

P_20160824_075015 P_20160824_075019 P_20160824_075021 P_20160824_075028 P_20160824_075029 P_20160824_075039 P_20160824_080148 P_20160824_080150

Nu departe de centrul satului, am văzut cum puhoaie de apă revărsau într-o aparentă anarhie a mecanicii fluidelor, năruind tot ceea ce omul clădise în atâtea generaţii. Drumul asfaltat, clădiri, terenuri delimitate din raţiuni administrative erau acum sub o învolburare de ape, fără limite, fără graniţe. Am încercat, bazat fiind pe stabilitatea şi siguranţa propriului autoturism, să parcurg acele câteva sute de metri care păreau nesfârşite, în care mase de apă guvernau după legi greu de înţeles. Nu am putut să înaintez, simţind cum motorul Loganului se îneca, fără nicio vlagă. Am oprit şi nu mă gândeam decât să ies din volbura aceea din mijlocul drumului. O maşină off-road, care venea din sens opus, m-a făcut să înţeleg adevărata cotă a apelor care se revărsau. Eram ca într-o coajă de nucă, riscând să devin captiv în propriul autoturism. Am dat înapoi şi am răsuflat uşurat când am ajuns din nou pe firul drumului. Oamenii, care se încumetaseră să iasă din curţi, priveau deznădăjduiţi cum gospodăriile se transformă în mici insuliţe, într-o degringoladă nesfârşită a apelor: acolo coteţul găinilor, dincolo beciul, grădina… I-am întrebat cum pot continua drumul şi mi-au indicat câteva repere: pe la şcoală, pe la fostul CAP. Pe unde apele nu ajunseseră, sătenii se mulţumeau că i-a ferit Dumnezeu de aşa năpastă şi se gândeau la vecinii care, la doar o azvârlitură de băţ, trăiau clipe de coşmar. „S-a rupt la Cioarcă şi la biserică”, spuneau oamenii, desemnând parcă polii tuturor nenorocirilor, acolo unde apele pârâului Slimnic, altădată stătute, fără putere de a iriga măcar o palmă de pământ, năvăleau fără oprelişti. Am parcurs întregul drum pietruit, fără a mai ţine cont de hurducăiala produsă. Conta doar că ajunsesem la destinaţie, ceea ce pe un drum asfaltat îmi fusese imposibil.

P_20160824_082651 P_20160824_082655 P_20160824_095750 P_20160824_095758 P_20160824_095808 P_20160824_100126 P_20160824_101914

Ce lăsasem în urmă însă nu se compara cu ce vedeam acum: curţi inundate, oamenii care strigau după ajutoare, alţii, care cunoscând rânduiala, săpau şanţuri pentru a mai diminua din violenţa apelor. Porţile curţilor, cândva închise pentru a feri întreaga agoniseală şi care confereau siguranţă celor ce vieţuiesc în gospodării, erau acum larg deschise, pozând acum într-o falsă ospitalitate, care de fapt se traducea prin a alunga oaspetele nepoftit, apa care năvălea de oriunde. „La tanti Fănica e inundat tot, la Petrache revarsă către ceilalţi vecini”. Nu ploua, dar şi calmul acela al vremii parcă apăsa şi mai mult, prevestind răul. Geamătul oamenilor acoperea acum glasul ploii torenţiale şi al tunetelor de peste noapte. „Să ne ferească Dumnezeu de mai rău, dar şi noi am greşit”, părea filosofia care ţinea de urât şi mai alina din suferinţi. Alţi localnici îşi aduseseră aminte că unii săteni mai aruncă din gunoaie pe albia pârâului şi că de aici toată nenorocirea. Că s-a înălţat albia şi de aceea s-a inundat satul. Tot ce se întâmpla trebuia să aibă un motiv, divin sau teluric, dar el exista. Nimic nu apare aşa, din senin, era concluzia localnicilor. Orătăniile însă, scăpate din ghearele înecului care cum puteau, nu mai scoteau un sunet. Tăcerea uneori e mai înţeleaptă decât orice vociferare.

Dimineaţa spre prânz acesta a fost întregul tablou. Cu frică, mărturisită cu glas sau în gând, i-am mulţumit lui Dumnezeu că în locul unde mă aflam, la o casă din marginea satului, apa nu ajunsese decât foarte puţin în grădină. Fântâna însă nu scăpase de mâl, pierzându-şi dulceaţa şi limpezimea apei în străfundul pământului. Cu o pompă se rezolvă, m-au asigurat proprietarii. Nu ştiu de ce, când vezi inundaţiile, ţi se face sete. E un paradox pe care l-am înţeles atunci, muşcându-mi buzele uscate, numai la gândul că fiind înconjurat de ape, nu îmi pot potoli setea. Roşiile, ardeii, firele acelea de verdeaţă care dau savoare mâncărurilor erau acum un terci mâlos, sleit şi disgraţios. Rău fără apă, rău cu apă. Dar cea mai teribilă spaimă a fost să văd cum apa, hâda apă mâloasă, înainta, uşor şi ameninţător, către casă. Nu ştii ce să faci, doar puterea rugăciunilor mai poate muta ceva. Şi aşa a fost. Fără a mai ploua, casa în care ne găseam nu fusese atinsă de apele care revărsau de peste tot. Aşa a vrut poate Dumnezeu, să ne dea un semn. El, Creatorul, care acum ne arăta tot ceea ce noi am stricat. Şi încă mai stricăm.

Soarele s-a arătat peste câteva ore. Şi aşa, din apele care reflectau raze prin toate curţile şi grădinile, scena avea acelaşi dramatism. Câteodată, când vrei să acoperi urâţenia, stingi lumina, ferind ruşinea ce te apasă de indiscreţia altora. Dar acum totul părea mai clar, sub astrul zilei. Iar soarele, în măreţia şi căldura sa, usca doar apele. Apa din lacrimile multora….

Spre după-amiază, când am putut străbate întreg satul cu maşina, din loc în loc se găseau autocisternele şi utilajele pompierilor, care ajutau pe mulţi dintre sătenii afectaţi, pompând apele din curţile inundate. Spre seară, viaţa reintra în matca sa, pe făgaşul normal…

(Reporter fără voie, cu foto şi video, Silviu Stanciu)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.